Alex Plescan (Romania/ New Zealand) is a Romanian writer who lives in New Zealand. Born in 1967, he made his debut in literary magazines in 1981. Alex published prose, poetry, essay and critique and one of his plays was staged in Bucharest for three years. He is a co-founder of the Literary Club, a new aesthetical movement launch in Romania in the early 90s. Alex writes in Romanian and English. His latest book is SANDU - short stories, published by Tracus Arte in 2016.

English

Me

I left my home in Christchurch, NZ, on Monday (Romanian time) only to arrive in Bucharest some four confusing days later... I've been through steamy Singapore and foggy Frankfurt and at the end of the beginning of my journey I found the city I used to call mine.

Bucharest is like nothing I could explain. It has evolved outside politics and fears, yet it is governed by them. Its ugliness, somewhat embedded in my hardware through people and their actions, has now become beauty in my fading random access memory, which makes room for nothing less than positive reasons for who I am and what I foolishly think I choose to do. I find myself a spec of colour in this rainbow of shades and tints, I feel I belong here and this place doesn't seem to reject me but keeps on sending me hints about who I might actually be. And it subtly tells me to stay away within.

I don't love Bucharest. I just feel part of it. I remember uneven stones in the pavement and I know they've been there from before my time as a conscript communist soldier, a rowdy student, a lover of pubs, arts and women (not necessarily in that order), a first-time father, a capricious journalist and a never accomplished writer-to-be. I know those pavers can't possibly be uniquely mine but yet they are!

When I walk down mental streets I find no surprise. Young lovers still hold hands and kiss each other. Music still streams from behind shabby fences into the open World. Transcendent perennially remains the same impossible yet so utterly present 'belongingness' feel of Bucharest. Once my city, always everyone's hometown. The less you are part of it, the more it makes you fell it is part of you.

I hate to love this place. It contradicts me and my personal choices and I must reject it for it was its people who made me leave it for good (?) and it was I who took the step out of it and hoped to forget Bucharest all together.

The beauty in the ugliness is style. And Bucharest has it. People just walk by. Style stays. There is no meaning, no logic in this.

I'll catch a train out of this town tomorrow and I'll forget all about this attempt to write a story set in Bucharest. That story seems to have been written already many times over and, although it is about so many of you, people who for sure live here and people who certainly don't, I modestly volunteer the working title for this never started but purely finished tale of understanding what can't be understood - the title would be ME

Romanian

 EU

Am plecat de acasă, din Christchurch, Noua Zeelandă, într-o luni (ora Bucureştiului), ca să ajung în România după vreo patru zile confuze... Am trecut printr-un Singapore asudat, un Frankfurt ceţos şi, la sfârşitul începutului călătoriei mele, am ajuns în oraşul în care cândva veneam"acasă".

Bucureştiul nu seamănă cu nimic ce aş putea eu să explic vreodată. A evoluat în afara politicii şi fricii, dar frică şi politica sunt forţele care îl guvernează. Urâţenia lui, cumva scrisă în memoria mea de către oameni şi acţiunile lor, a devenit acum frumuseţe în amnezia mea, iar asta nu mai lasă loc decât pentru explicaţii pozitive despre cine sunt şi ce greşeli aleg să fac. Mă văd pe mine însumi ca pe o pată măruntă în acest caleidoscop de umbre şi nuanţe. Simt că aparţin Bucureştiului şi că locul asta nu mă respinge, dimpotrivă, îmi da mici indicaţii despre cine aş putea fi eu de fapt. Într-un mod foarte subtil, îmi spune să trăiesc aici dar să locuiesc departe.

Nu iubesc Bucureştiul. Doar simt că sunt parte integrantă din el. Îmi amintesc pietrele inegale din pavajul pe care calc şi ştiu că au fost aşa, acolo, dinaintea vremurilor când eram un soldat luat cu forţa în armata comunistă, un student rebel, un iubitor de cârciumi, arte şi femei (nu neapărat în ordinea asta), un tată pentru prima dată, un jurnalist capricios şi un scriitor care poate că nu avea să ajungă scriitor niciodată. Ştiu că pietrele astea de pavaj nu au cum să fie numai şi numai ale mele, totuşi pentru mine ele aşa sunt!

Când mă plimb de-a lungul străzilor din sufletul meu, nu întâlnesc nicio surpriză. Adolescenţi îndrăgostiţi încă se ţin de mână şi se sărută. Muzica încă izbucneşte din spatele unor garduri decrepite şi acoperă întregul univers. Veşnicia trecătoare rămâne acelaşi sentiment al apartenenţei imposibile dar acute pe care numai Bucureştiul ţi-l poate da. Cândva oraşul meu, mereu oraşul cuiva, cu cât îi aparţii mai puţin, cu atât devine o parte mai mare din tine.

Detest să iubesc Bucureştiul. Pentru mine e contradictoriu, e împotriva alegerilor mele personale şi trebuie să îl resping pentru că au fost oameni care încă trăiesc în el vinovaţi pentru că l-am părăsit. Oare definitiv? Eu am fost cel care a luat decizia să plece şi cel care şi-a dorit şi a sperat să uite Bucureştiul de tot.

Frumuseţea urâţeniei e stil. Şi Bucureştiul are exact asta. Oamenii nu ştiu decât să treacă. Stilul rămâne, fără vreo semnificaţie anume, fără niciun scop.

Mâine dimineaţă mă voi sui într-un tren care mă va duce departe de oraş, voi uita această încercare de a scrie o povestire care se întâmplă în Bucureşti. E o povestire care oricum a fost deja scrisă de nenumărate ori şi, cu toate că e despre mulţi dintre voi, oameni care trăiţi aici şi oameni care categoric nu, mă ofer, cu toată modestia, să dau eu un titlu acestei întâmplări care de fapt nu a început niciodată, fiindcă mereu era sfârşită deja, o istorie despre a înţelege ce nu poate fi înţeles. Titlul poveştii care se întâmplă mereu în Bucureşti ar cam trebui să fie "EU".